Texte:


Iarna amintirile fac vlăstari



      Iarna trecută, mersesem cu mama la cumpărături. Beculeţele dimprejurul ramelor ferestrelor de la magazine îmi aminteau de copilărie, de serile în care nu închideam ochii, îi lăsam deschişi, îl aşteptam. Dar... imediat ce îi închideam, presupusul Moş Crăciun se strecura, burtos cum era, pe broasca uşii de la intrare şi lăsa cadourile mult râvnite. Da... Fulgii cad din cer tăcuţi, o acoperă pe mama şi o fac să strălucească. O stea ce a luat formă umană. Tata, pe-atunci, era mai tot timpul plecat la muncă. Ziua era plecat, noaptea dormea (ca un balaur fericit că a mai mâncat o virgină). Venea seara acasă, nervos, răcnind că nu are chef, că nu vrea. Că nu-i pasă. Copilăria a trecut pe lângă mine râzând, chicotind. Ceilalţi copii erau acoperiţi de puf, de cuvinte fără rost. Uneori îi vedeam cum se refugiază în castele din nisip, înghiţite de gura enormă a Soarelui. Alteori, îi auzeam de la etajul patru ca pe nişte furnici ce tropăiau lucrând. Eu râdeam şi aruncam cu baloane de apă îngheţată în ei. Se speriau şi fugeau care-ncotro. Niciodată nu am reuşit să intru în cercul lor perfect.




Am crescut.



      Acum două ierni, mama îşi îmbrăcase cojocul, se dăduse rostogol pe gura dealului, la vale. Plecase la bunica. Eu nu o văzusem pe bunica. Mi-era frică de ea. O femeie bătrână, cu riduri ce mi-ar înghiţi şi cele mai mici gânduri infantile. Palmele ei bătătorite de atâta muncă, ochii ei mici, secaţi de atâtea lacrimi scurse din cauza vinului, a vârstei de aur care nu era chiar de aur, mă speriau. Niciodată nu am vrut să merg cu ea. Preferam să mă ascund sub pătura  patului, şi citeam. Citeam fără oprire. Mă visam omul-de-zăpadă, cu ochi negri în loc de sferele astea albastre (ca nişte halouri văzute de atâtea şi atâtea ori), în locul dinţilor aş fi avut cărbuni (un zâmbet permanent, care să nu dispară ― indiferent de anotimp, zi, stare ―, ci să fie mereu acolo). Tata se luase după mersul stelelor, şi se duse în Nord, cât mai în Nord (mai bine, oricum noi doi eram precum apa şi focul ― ne anulam reciproc, deşi eu ieşisem din el, iar el intrase în mine). Moş Crăciun nu mai putu să se strecoare cu burtoiul său pe broasca uşii, intrase pe geam şi ascunse cadourile sub rădăcina bradului (mi-am înnegrit unghiile, acum eram una cu pământul. Fremătam, mă simţeam bine). Când am terminat de săpat, mama a venit acasă, tata rătăcea prin troienele de zăpadă ale Nordului. Mi-era bine. Stăteam în colţul meu înghiţit de umbre ale trecutului meu, mama trecea pe lângă mine vuind, ca vântul. Pleca şi venea, cadourile mi le lăsa pe masă cu tipicul Te iubesc, fiule! Să nu uiţi asta! Ţin minte că odată, când mergeam cu ea prin grădinile acoperite de zăpadă ca de un strat fin de puf, eram îmbrăcat foarte gros, bocancii tropăiau ca doi greieri imenşi. Mă ascundeam sub stratul pufos de zăpadă, mă târam ca o cârtiţă supradimensionată, şi ieşeam la lumină iar, renăşteam cu fiecare fulg de puf străbătut, mai uman, mai viu. Dar nu ea aprecia faptul că eu renăşteam (doar pentru ea o făceam), ţipa la mine că m-ascund de ea, că nu o iubesc, se lamenta. Şi-atunci nu mai strălucea ca o stea devenită om. Devenea plastică. Dispărea din faţa ochilor mei, se evapora ca aburul ce-i ieşea din gură, se evapora şi eu o spulberam cu pumnul ca pe-un vis rău. Apoi expiram cu forţă iar, strângeam aburul în palmă şi o re-făceam pe mama mai frumoasă decât era făcută. Şi îmi continuam drumul liniştit, ea mergea, mă strângea în braţele sale şi mă trimitea prin locuri nemaivăzute (păduri necutreierate, pline de flori cu un miros aparte, al ei, care trebuia să apară din când în când). E ciudat, stând acum în camera asta obscură, plină de fumul de ţigară, plină de şoapte şi colinde trecute, iernile erau pline de cimitire, de marţieni şi spiriduşi închişi în centre de nebuni, încătuşaţi în cămeşe de forţă. Iernile trecute, pe lângă toate renaşterile şi mămicile făcute din aburi, erau pline de promisiuni deşarte (cadouri cu care Moş Crăciun mă amăgea. Îl uram pentru asta, îl înjuram şi îmi doream ca renii să-l ucidă, să moară-n chinuri!  ziceam... În seara cea mare îmi puneam toate dorinţele în cârca unui moş senil, băut, chel, burtos, care nu făcea altceva decât să mă amăgească). Într-o zi, însă, toate astea se schimbară.

     Într-o zi mama se ghemuise sub gheaţă, stătea acolo mică, tăcută. Semăna cu un copil ce trebuia dar nu voia să iasă din burta mamei sale. Iarna era palidă. Nu ningea peste mine. Pe ea o cunoscusem într-o zi de vară, într-o duminică. Picioarele mele mă conduseră în faţa blocului ei (aceleaşi picioare care l-au condus proba- bil la prima sa iubită, în patul în care avea să consume sentimentul acela avid, carnal, cu una din iubitele sale). Era o dimineaţă răcoroasă de vară.


     [În depărtare, ecoul unui tren, mergând liniştit pe şinele sale, trecuse pe lângă el, spărgând tăcerea dimineţii. Svetlana coborâse treptele încet, studiindu-şi fiecare pas, aştepând momentul în care el să nu fie atent, să se strecoare pe lângă umbra sa, să calce peste ea, să o sărute, să facă dragoste cu ea, s-o strângă-n braţe, apoi să plece mai departe, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar ochii săi erau atenţi la uşa scării. O aştepta de câteva ore bune, nici el nu mai ştia de cât.]

     Soarele răsărea molcom, crusta i se lăsa în jos, către mine, voia să mă duc la el, să mă topesc şi să îi ţin de urât în fiecare zi. Mă tenta să plec la el, să stau acolo cuminte, în banca mea, ca un şcolar ce zâmbeşte cuminte pentru o poză oarecare; dar mai importantă era ea, necunoscuta. Aveam de gând să-i spun Cinci, deoarece ajunsesem la ea la ora cinci. Picioare se auzeau coborând pe scări, poc-poc poc-poc. Un miros subtil se strecurase prin crăpătura geamului, un corp difuz se ivea. Când a ieşit, şi-a dus mâna la ochi, mi-a zis că vede totul în negru, că mă vede în negru. I-am întins mâna, voiam să o ating, să-i descopăr trecutul, să-i străbat întreg corpul (în fiecare iarnă făceam asta cu oamenii de zăpadă, care mă făcuseră unul de-al lor). Îmbrăcată cu o rochie albă, cu o pereche de teneşi, cercei în formă de măr, părul blond, lăsat în bătaia unui vânt absent, semăna cu mama când era mică (am văzut-o în multe poze, când era plecată de-acasă, ele îmi ţineau de cald, mă legănau, mă adormeau, mă făceau să râd), aceiaşi ochi, acelaşi zâmbet. Am început să mergem la vale, ne dădeam de-a rostogolul unul în braţele celuilalt (aşa făceam noi, necunoscuţii). Soarele ardea, aveam impresia că se topeşte, că va deveni un abur şi va zbura, că mă va lăsa şi ea singur. Aşa că am pus-o-n palma mea, mică lacrimă. Am coborât cu ea în vale, unde era răcoare. Am pus-o pe pământ, şi am suflat asupra ei până când a redevenit. Era mai frumoasă acum. Nu o vedeam, doar o intuiam, îi simţeam ochii cum mişcă stânga, dreapta. Mă analiza. Dar nu vorbea. Mă analiza. Începuse a fulgui în în acea vale. Îi plăcea, o intuiam zâmbind. Şi chiar zâmbea. Mi-a spus „Ştii, îmi eşti simpatic. Dar dacă te văd părinţii mei, or să te mănânce. Au mâncat fiecare băiat pe care l-am cunoscut, apoi i-au aruncat oasele într-un ghiveci cu o floare ce acum iese pe geam, aproape că a spart cerul, aşa de mare e.” „Nu-mi pasă, taică-meu a mâncat fiecare virgină pe care am cunoscut-o, mama îi spunea să nu mai aducă oasele acasă, că mă voi întrista, mă voi închide în mine, şi nu voi mai ieşi decât atunci când voi fi rămas singur. Atunci el a plecat în Nord, căutând să nu mai mănânnce virgine. Te cunosc pe tine, pentru că tata a plecat. Altfel, ar fi venit acum după noi, şi te-ar fi mâncat în faţa mea.” Apoi am început să mergem liniştiţi prin vale, să intuim amândoi ce era şi ce nu era. Avea o intuiţie fantastică. Uneori mă împiedicam, nu scoteam nici un sunet, să o pun la încercare — ziceam —, iar ea intuia că m-am împiedicat. „Cum faci asta?!” „Când stai toată ziua închis în casă, cu geamul crăpat, începi să intuieşti cine merge pe stradă, cine moare, cine cântă, cine se naşte. Pot intui unde e mama ta acum, pot intui la ce te gândeşti.” Şi spunea „Acum te gândeşti că suntem singuri, că-mi poţi face ce vrei tu, fără ca eu să am la cine striga după a-jutor. Dar nu o vei face, intuiesc asta. Ţie-ţi place să cucereşti, îţi place să duci totul la capăt, fără grabă.” Eu tăceam, nu-i spuneam că are dreptate, ştiam că ea va intui că eu gândesc că are dreptate.

     M-am trezit. Eram transpirat, inima îmi bătea gata, gata să sară din piept, şi să umble prin casă, mânjind drumul de sânge până la blocul Cincei.
    Mama stătea liniştită pe scaun, se născuse pe ea însăşi odată cu sosirea primăverii. Era toată udă şi plângea. Plângea că am lăsat-o singură, că i-am lăsat pe ceilalţi să o acopere, să calce peste ea. „Mamă... Tu ai vrut să fie aşa. Adu-ţi aminte! Ai zis că e mai bine să te las să te naşti singură, fără să te ajut, să te protejez. Astfel, te vei naşte mai puternică.” Ea-mi spunea că nu-i aşa, că o urăsc; de fapt, intuia. Suntem în luna aprilie, lumea se pregăteşte de post. Spală şi pictează ouă. Eu mi-am aprins o ţigară, am ieşit la geam şi am lăsat fumul de ţigară să plutească liniştit, întinzându-se unde vrea. Oraşul, de aici, pare a fi un muşuroi plin de furnici care umblă de colo colo necontenit. În cap răsună cuvintele fetei necunoscute, pe care o botezasem Cinci „îţi place să duci totul la capăt, fără grabă.” Nu mai puteam, am aruncat ţigara, şi am lăsat-o să se prăbuşească, să se lovească de gol, să dispară. Am trecut pe lângă mama, ea stătea liniştită, ca un copil ce era şi privea într-un colţ al tavanului, unde o dâră de lumină se juca de zor. M-am îmbrăcat şi am ieşit de-a rostogolul din casă.




    [Svetlana mă aştepta pe o bancă din parc, era îmbrăcată cu aceeaşi rochie pe care o purta şi când ne-am văzut prima oară în Grădina Botanică. Privea în stânga ei la doi porumbei ce se fugăreau, ce se tachinau, şi care, în final, au zburat în Soare. S-au pierdut. Habar nu are ce bine îi stă cu rochia aceea, cu cerceii aceia, cu ochii aceia. Ce bine îi stă cu ea însăşi! Are tendinţa să se schimbe uneori cu altcineva, o Otilia, o Emilia, o Elena. Dar nu-i stă bine îmbrăcată cu celelalte. Şi ştie asta, dar nu vrea să asculte. „De ce te-aş asculta? În fond, tu vrei să mă schimbi, probabil. Nu-ţi place, dar mă minţi spunându-mi că-ţi plac aşa cum sunt. Tu nu ştii, dar oamenii sunt răi. Încă din burta care-i găzduieşte sunt răi, fiindcă o lovesc.” Apoi, într-o altă zi, spunea că se va schimba „sunt prea bună, iar el nu mă merită. Las prea mult de la mine, iar el îşi bate joc de mine. Mă foloseşte! Gata, de azi mă fac rea! Am să mă fac atât de rea, încât nici un băiat nu se va mai apropia de mine, de fapt, lumea oricum se teme de mine; am tendinţa să mă port ca un şef, deşi nu e bine. De acum voi face din asta un ţel: nimeni nu se va apropia de mine fiindcă îi va fi teamă că îl voi domina!” „Eşti sigură, Svetlana, că vrei să faci asta? Mai bine rămâi cum eşti... Poate, într-o zi, ştiu că sună clişeic, va sosi băiatul pe care-l visezi, iar tu, fiind rea şi dominantă, nu-i vei permite să se apropie. Ce-o să faci atunci?” „Nu contează. Eşti prea naiv uneori, crezi că toţi sunt buni, că lucrurile sunt simple, că doi şi cu doi fac doar patru, dar, de fapt, fac opt.”, şi, ca de obicei, încheind discuţia cu „Ah, ce copil eşti uneori!” Desigur, eu nu mă supăr, ştiu că spune asta pentru că a suferit mult. În fiecare lună avem o zi în care ne spunem ceea ce ne apasă, apoi o luăm de la capăt. Eu o iubesc pe Svetlana, dar ea nu ştie asta. Îl las pe el, nici nu-i mai ştiu numele, să o facă fericită. Aştept în colţul meu înghiţit de umbre, care abia aşteaptă să se izbească de pământ, până când, odată şi-odată, voi avea ocazia să îi demonstrez că doi şi cu doi fac doar patru. Nimeni nu ştie că, de fapt, pământul pe care călcăm şi care ne susţine e plin de tristeţe. Pentru el, lacrimile şi durerea oamenilor sunt ca lumina pentru fotosinteza plantelor. Altfel, pământul s-ar usca, s-ar crăpa şi s-ar rupe în două. Noi am cădea înăuntrul său, şi nu am mai putea ieşi din el decât copii.

    În ziua aceea, în Grădina Botanică, după ce Svetlana, văzându-mă, şi-a terminat aşteptarea, am făcut poze, ne-am adăpostit în gurile florilor înmiresmate, ne-am suit în nu-cii, şi castanii, şi teii grădinii, am lăsat urme în iarbă, şi ne-am privit umbrele făcând dragoste pe marginea drumului. Apoi, am strâns-o pe Svetlana în braţe, până când am auzit cum ceva în interiorul ei a pocnit, atunci am ştiut că am rupt o bucăţică din ea, pe care să o pot lua cu mine oriunde aş merge.

   

    Elena e cea mai hotărâtă din toate hainele Svetlanei. Era cea feminină, cea puternică, cea determinată. Nici nu trebuia să-i spun ceva anume, sau să-i fac propunerea să mergem în Parcul CFR să vedem zmeii cum zboară, cum se bat pentru a domina întinderea cerului; era suficient să spun „Vrei să...”, iar ea imediat spunea „Desigur! De ce nu? Nu e ca şi când ne vom băga în socotelile lor. Doar îi vom privi.” Ea era cea senzuală, se dădea cu o ojă roşie din cap până-n picioare, apoi cu un strat fin de lac. Îi stătea foarte bine aşa, iar ea ştia acest lucru. Era mândră. Nu-i păsa de ce va fi mâine, şi, când începeam să visez, îmi spunea „Nu mai visa atât! Poate că mâine vei muri, sau voi muri – intuiesc eu că în visul tău sunt şi eu. E mai bine să trăieşti clipa, ascultă la mine! Visele sunt pentru copii, pentru cei naivi. Eu una nu am să visez niciodată. Nu-mi pasă cu cine stau la masă, sau pe stradă. Poate fi şi Făt-Frumos, să îmi spună că-mi va aduce luna, că va face pe dracu-n patru, eu nu voi visa la ceea ce-mi va promite el. Niciodată. Visele sunt pentru copii...” Dar eu nu o băgam în seamă, şi o lăsam să vorbească în continuare, în fond, nu era ea vorbind, ci era Elena din ea vorbind.

   

    Acum suntem iar în plină toamnă. Nu mai e mult, se apropie ziua Svetlanei. Dar eu nu am ce să-i ofer. Plănuiam să îi cumpăr ceva frumos, simbolic chiar. Dar hazardul a făcut în aşa fel încât, când să-i iau cadoul mult râvnit, nu s-a putut. Şi mi-e ruşine. Sunt convins că ea nu s-a supărat, ştie că nu stau aşa bine la capitolul ăsta. „Stai liniştit, dom’le! Nu e nicio problemă. Asta e. Oricum, mai important e să te văd, decât să-mi oferi un cadou. Serios!

    Mi-am amintit cine era fata cu numele Cinci. Desigur! Cum de nu mi-am dat seama? Era chiar Svetlana! Ştiam eu că visul acela mi-era cunoscut. Ştiam eu că inima mea cu dâra ei cu tot ştia cine era fata din visul meu. Era Svetlana, fata cu care mi-am petrecut jumătate din viaţă, cea căreia i-am dedicat timpul meu. De fapt, nu ştiam, intuiam.


    Trebuie neapărat să o văd!


    E iarnă din nou. Mama iar s-a ascuns sub gheaţă, iar aşteaptă să se nască. De data asta am acoperit-o cu zăpadă, ca să nu calce nimeni peste ea şi să o omoare. I-am lăsat un bileţel „Mama, să ştii că eu mă voi întoarce la primăvară să te nasc. Nu te mai las singură!” 

    Am alergat la Svetlana acasă şi...

   Florin Buzdugan, 
   Citit 15 aprilie 2011 

1 comentarii:

Anonim spunea...

imi place

Trimiteți un comentariu